Prezentul conţinut a fost prezentat ca studiu de caz - „Strategie motivaţională pentru îmbunătăţirea actului învăţării [1]” în cadrul cursulul postuniversitar - Modulul de psihopedagogie, nivelul I - organizat de UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA, DEPARTAMENTUL pentru PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC, 2008-2009.
ISTORIC AL PROBLEMEI:
Începând cu anul 2001 s-a înfiinţat - de către Fundaţia Ro-Sakura Iaşi - clubul sportiv „Sakura Karaté-Do” Suceava, al cărui antrenor sunt. Clubul îşi propune iniţierea copiilor în arta marţială, disciplina karate-do [2], prin intermediul stilului shotokan-fudokan. Iniţierea presupune ca activităţi principale informarea, învăţarea, instruirea teoretică şi practică a cursanţilor, cu deprinderile şcolii de bază în domeniul karate-do-ului. Iniţierea fiind o noţiune generală, ea capătă determinaţii pe măsura însuşirii de către cursant a fondului activităţii pe diversele etape ale învăţării.
Intervalul de vârstă al copiilor practicanţi este 6 - 14 ani. Fiind un interval oarecum cuprinzător, cel puţin din punct de vedere al abilităţilor psihomotorii (mobilitate, capacitate de coordonare, deplasare spaţială, prezenţa sau nu a aptitudinilor/dotărilor native) dar şi al dezvoltării psihice (nu mai puţin importantă), distingem cel puţin trei etape de vârstă:
- 6 – 7 ani, preşcolaritate, copilărie mică înspre copilărie mijlocie (copiii sunt încă în ciclul preşcolar, în grupa pregătitoare);
- 6/7 – 12 ani, şcolaritate mică, copilărie mijlocie - această etapă mai poate fi împărţită la rîndul ei în ceea ce se numeşte învăţământ primar şi începutul perioadei gimnaziale;
- 12 – 14 ani, şcolaritate mijlocie, copilărie mijlocie înspre adolescenţă, cu apariţia crizei pubertăţii.
În urma observaţiilor diacronice de-a lungul evoluţiei unor elevi, dar mai ales a celor sincronice din timpul desfăşurării antrenamentelor, am remarcat câteva aspecte:
- deşi perioada şi programul de antrenament erau aceleaşi pentru toată lumea (două ore pe zi/trei zile pe săptămână) atractivitatea exerciţiilor scădea la copiii cu vârste mai mari, odată cu creşterea numărului de repetări;
- antrenamentele desfăşurate într-un cadru „specific” (jocul) al spontaneităţii şi al libertăţii de exprimare stimulau şi uneau atât manifestările interioare cât şi cele exterioare ale tuturor copiilor într-o coeziune prin co-apartenenţă (la joc şi starea, atmosfera creată de acesta);
- antrenamentele în care, în timpul exerciţiilor propuse şi pe marginea particularităţilor lor de realizare prin mişcările corpului, erau „inserate” diverse „comentarii” ce ţineau de mitologie, cosmologie, religie, atrăgeau atenţia şi captivau interesul într-o mai mare măsură decât antrenamentele în care predomina numai partea tehnică;
- nivelul de aspiraţie al copiilor funcţie de posibilităţile de exprimare şi de însuşire, la vârste diferite, vis-a-vis de perfecţiunea unei tehnici sau coerenţa în exerciţiul numit kata, etc., se manifestă diferit [3], lucru observabil în gesturi, ritm, timp de execuţie, poziţionarea pe o schemă, reîntoarcerea în punctul de aplicaţie (punctul de pornire în exerciţiul kata);
- dezvoltarea emoţională şi cognitivă fiind eterogenă, se întâmpla ca atitudinea, aşezarea şi aşteptarea fiecăruia mai puţin conformă cu a celor din jur, să nu treacă neobservabilă, antrenamentul fiind astfel „ajustat” funcţie de o „medie” a bunului simţ (medie în sensul de a identifica locul şi starea în care cu toţii ar fi participat într-un mod interesat, cel puţin din punct de vedere al travaliului corpului, la exerciţiile impuse).
IDENTIFICAREA COMPLETĂ A PROBLEMEI:
Câteva precizări suplimentare se impun:
- în cadrul clubului „Sakura Karaté-Do” Suceava se propun antrenamente complete de karaté-do.
- complet, înseamnă o metodă de antrenament care realizează armonia dintre interior şi exterior. Prin karaté-do înţelegem educarea corpului fizic care ni se prezintă ca un agregat (chimic, biologic, nucleo-neuro-psihic), pentru a deveni un suport [4] compatibil cu exigenţele sufletului şi spiritului.
- metoda propune „spaţiul” unde poate „locui” intuiţia. În acest fel, karaté-do devine „spontaneitate”, conţinându-şi totodată şi calea.
Se pune problema ca la nivelul copiilor acest deziderat să fie „coborât” [5] şi „tradus” înţelegerii lor, educaţia în cadrul antrenamentelor de karate-do, la nivelul celor trei etape de vârstă precizate, cuprinzând în primul rând:
- cu referire la corp, ca mod de abordare, extensia, aerisirea, centrarea, liniştirea [6];
- execuţia unor elemente practice (exerciţii de coordonare fizică şi poziţionare spaţială) având la îndemână mijloace practice schema, gestul, ritmul, respiraţia, timpul de execuţie din exerciţiul numit kata;
- respiraţie psihosomatică şi somato-psihică.
Toate acestea au ca scop imediat îmbunătăţirea funcţiei respiratorii, corectarea posturii şi a aliniamentului corpului, creşterea mobilităţii articulare, stimularea mişcării membrelor inferioare şi superioare şi a tonusului muscular în general. Ca efect, printr-o practică sistematică, se poate ameliora, obţine şi menţine sănătatea corpului (corp privit ca ansamblu - structură fiziologică, funcţionalitate, cu calităţile sale motrice - viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, supleţe) desigur înţelegându-se legătura indisolubilă cu mintea, acest echilibru corp-minte exprimându-se perfect prin spontaneitate.
În acest demers educaţional se ţine cont că la vârstele mici mişcările nu sunt încă bine definite, creşterea oaselor nu este încheiată, dar prin repetarea corectă a unor mişcări se poate ajunge la eliminarea mişcărilor incoerente şi la stăpânirea celor necoordonate.
Având în vedere aceste precizări şi aspectele prezentate în istoric, cum de se explică prezenţa uneori în timpul antrenamentelor a unei „apatii”, a unei lipse de motivaţie, precum şi neimplicarea copiilor într-un efort ce până „la urmă” vizează chiar sănătatea lor?
Factorii ar fi:
- oboseala acumulată în timpul proceselor învăţământului şcolar (luând ca referinţă ultimii ani şcolari 2006-2007 şi 2007-2008 toţi elevii din cadrul clubului au obţinut rezultate şcolare foarte bune; prezenţa copiilor la antrenamente de-a lungul timpului şi în evoluţia lor a fost una constantă, dar, în momentul în care copiii ajung în clasa a VII-a prezenţa începe să scadă, în clasa a VIII-a ea diminuându-se drastic până la absenţa totală; copiii se plâng deseori că sunt suprasolicitaţi prin actul învăţării);
- lipsa jocului efectiv, esenţa copilăriei, şi scurtarea timpului de joacă; treptat acest joc a fost substituit – oare din vina cui? – de calculator, care, subjugând copilul unei realităţi virtuale îi confiscă tocmai copilăria, afectându-i atât sănătatea (în primul rând prin lipsa mobilităţii, prin poziţiile defectuoase şi îndelungate în faţa monitorului, ce pot duce şi la obezitate) cât şi psihicul; tot aici includem şi privitul la televizor, comod pentru părinţi care îşi ştiu astfel copilul liniştit şi în siguranţă; treptat, treptat, se „instaurează” astfel lenea şi comoditatea, prin neimplicarea copiilor şi în alte activităţi decât cea de învăţat;
- sprijinul mai redus al părinţilor şi al educatorilor în susţinerea activităţilor de educaţie fizică sau care implică mişcarea. Educaţia fizică a început să fie privită de mult ca o „cenuşăreasă” a obiectelor de învăţământ [7];
- lipsa încrederii în sine a copiilor. Această lipsă poate avea diverse cauze [8], bineînţeles, pornind de la mediul familial, de la o teamă indusă de sistemul de notare la şcoală până la îndoială, frica faţă de părerea comună, obişnuită a celor din jur; tot aici includem şi lipsa afectivităţii în sistemul educaţional;
- aşteptările uneori exagerate ale părinţilor, care, îşi doresc rezultate imediate ale copiilor privind evoluţia lor în sistemul de grade acordate; desigur, cu toţii ne dorim s-avem copii extraordinari, trebuie însă să le cultivăm şi să le dezvoltăm posibilităţile reale până a avea aşteptări concrete; de exemplu, au fost cazuri în care părinţii au fost nemulţumiţi de „stagnarea” copiilor pe un anumit nivel, neînţelegând că insistenţa poate, şi chiar duce la o adâncire a înţelegerii, dar care nu are roade vizibile sau tangibile;
- lipsa „cultivării” spontaneităţii, a intuiţiei: basmele, poveştile şi povestirile ce trebuie să însoţească copilăria au fost treptat înlocuite de benzi desenate mai puţin inspirate şi de jocuri „logice” pe calculator;
- frământările, nelămuririle şi aşteptările copilului nu sunt percepute şi înţelese de toţi cei implicaţi în educaţia lor. Într-un mod trist, ele ar putea să nu fie convergente cu expectanţele adulţilor.
Cu siguranţă mai intervin şi alţi factori, pe care subiectiv i-am omis sau care nu au relevanţă directă în prezentul studiu de caz.
CUM PROCEDĂM?
Cum s-ar putea realiza un antrenament unitar care să se adreseze în acelaşi timp unor vârste diferite, cu aşteptări, posibilităţi de exprimare şi aspiraţii diferite, dar care să-i motiveze pe toţi copiii deopotrivă?
Motivaţia desemnează ansamblul factorilor care declanşează activitatea omului, o orientează selectiv către anumite scopuri şi o susţine energetic. Motivaţia cuprinde totalitatea elementelor stimulative interne, atât a trebuinţelor, impulsurilor de ordin fiziologic, cât şi a unor formaţiuni mai complexe dobândite în cursul vieţii ca trebuinţe secundare, interese, aspiraţii, convingeri, ideal, concepţie despre lume şi viaţă.
Pornind de la relaţia motiv – învăţare – scop primul lucru care trebuie făcut înţeles părinţilor şi copiilor este că, la vârstele precizate şi nu numai, principalul motiv este sănătatea.
Exerciţiile de respiraţie psihosomatică şi somato-psihică şi execuţia unor elemente practice specifice au drept scop, aşa cum am precizat, îmbunătăţirea funcţiei respiratorii, corectarea posturii şi a aliniamentului corpului, creşterea mobilităţii articulare, stimularea mişcării membrelor inferioare şi superioare şi a tonusului muscular în general.
Exerciţiile trebuie executate corect deoarece persistenţa unei practici incorecte va întârzia progresul, mişcările incorecte odată „asimilate” şi „însuşite” fiind mult mai greu de înlocuit cu unele corecte.
Practic, această motivaţie, extrinsecă la început, adică menţinerea unui corp sănătos, devine una intrinsecă.
Modelul copiilor care-i ajută în însuşirea unei practici corecte este antrenorul. Ajungem astfel la o a doua „strategie”, anume crearea unei relaţii de prietenie şi a unui climat afectiv-emoţional echilibrat. Desigur, copiii vor înţelege că în relaţia antrenor-elev intervine respectul, dar acest respect nu va fi unul impus prin mijloace coercitive, ci prin caracterul, atitudinea, comportamentul antrenorului şi prin maniera în care acesta prezintă clar, corect, implicat, cu răbdare, exerciţiile specifice.
Antrenamentul cuprinde o primă parte (încălzirea cu „corolarele” ei – extensia şi aerisirea) de la care nu se poate face rabat. Practic, această parte, care ocupă un timp destul de lung, este foarte importantă, „strecurându-se” în ea elemente ce vor ajuta la îmbunătăţirea respiraţiei, consolidarea unei posturi corecte, la coordonarea membrelor inferioare şi superioare. Ţinând cont de starea copiilor, explicaţiile ce însoţesc exerciţiile relaţionează conţinutul învăţării cu particularităţile de exprimare ale fiecăruia (antrenorul corectează discret mişcările, postura, echilibrul, tensiunea/supleţea corpului) astfel încât să se obţină o stare de relaxare şi o înviorare afectivă.
Discret, se face trecerea către partea a doua a antrenamentului în care se introduc exerciţii mai dinamice (succesiuni de deplasări, combinaţii de tehnici ce ţin de specificul stilului shotokan-fudokan) ţinându-se seama de însuşirea corectă a lor, prin repetiţii. Acest specific oferă diversificarea metodelor de predare în cadrul antrenamentelor (de la o metodă rigidă ce ţine de însuşirea tehnicilor de bază, a combinaţiilor şi a kata-urilor necesare promovării într-un anumit grad, la metode deschise ce au în vedere chiar jocul, fiindcă, să nu uităm, ca esenţă a copilăriei acesta poate cel puţin elimina monotonia şi plictiseala.
Tot într-o metodă deschisă includem prezentarea unor informaţii, cunoştinţe despre biologie, anatomie, despre necesităţile corpului, etc., folosind poveşti, basme, ce implică copiii în participarea la antrenament. De exemplu, povestea lui Harap Alb poate fi prezentată unor diferite moduri de înţelegere, pe etape de vârstă, desigur funcţie de asistenţa din sală. Ea are şi un înţeles mai profund [9], din al cărui cuprins redăm pe scurt în continuare:
este minunat ca într-un efort propriu să poţi să te însoţeşti cu PRIETENI, TOVARĂŞI DE DRUM-CALE. Harap-Alb îi „strânge” lângă el pe drum (CALE) pe Spân (ce ar ţine de jumătatea „întunecată” sau de omul roşu [10], în haine de „piele”, supus patimilor-afectelor, dar în fapt Spânul este cel care-l botează, „cufundând-ul” în fântână, fântâna adevărului, fiul de crai devenind Harap-Alb, Alb-Negru, YIN-YANG, cel ce va uni în CENTRUL FIINŢEI SALE toate complementariile, depăşind dualitatea ce naşte contradicţia), apoi ca şi panteon de zei-arhetipuri el uneşte toate „necesităţile” şi „facultăţile” (foame - Flămânzilă, sete - Setilă, vedere - Ochilă, frig - sau ...cunoaştere rece, raţiune - Gerilă, toate orientate către depăşirea dimensiunii spaţiale, a se înţelege o stare încă-condiţionată, prin Păsări-Lăţi-Lungilă, amintindu-ne că pe orizontală, în plan, o formă are o lungime şi o lăţime, dar că pasărea poate fi o „călăuză” pe verticală, sau, dacă ne raportam la cunoaştere, ar fi intuiţia-intelectul pur).
O altă parte distinctă a antrenamentului o reprezintă exerciţiul numit kata. Acesta are, pe lângă multe altele, „rolul” de centrare. Atitudinea practicantului este orientată astfel către interior, motivaţia devine complet una interioară şi ţine de nivelul aspiraţiei fiecăruia. Aici ar interveni, dacă putem spune aşa, optimul motivaţional, modul de predare de către antrenor şi modul de abordare al elevului fiind dependente de etapele de vârstă, complexitatea kata-urilor, posibilităţile psihice şi motorii de însuşire a lor. Se are în vedere aici şi factorul emoţional, copiii fiind încurajaţi ca prin schema, gestul, ritmul, respiraţia, timpul de execuţie ce le implică un kata, să-şi „rafineze” reprezentările şi proiecţiile către o „competiţie” cu sine însuşi. Tot aici se are în vedere că stimularea factorilor morali şi voliţionali contribuie la corectarea atitudinilor greşite.
Dacă un antrenor de karate are „avantajul” că nu pune note sau calificative într-un catalog, având astfel o şansă în plus apropierii de copii, recompensele care intervin sunt promovările în grad (centuri, pe diverse culori-nivele, de la centura albă până la cea neagră, nu intrăm aici în detalii). „Pedeapsa” ar fi ne-promovarea. Dar, atenţie, aceste recompense sunt prezentate ca informare, copilul nu este educat în maniera: „Fac asta ca să obţin centura cutare!”.
La nivelul etapelor de vârstă menţionate nu se pune problema competiţiilor. Ideea [11] de „competiţie” este „transferată” către încrederea în sine.
Urmărind în continuare etapele antrenamentului propus, în ultima parte se fac exerciţii de revenire către relaxare şi liniştire (chiar şi orele la care se desfăşoară antrenamentele reclamă acest lucru, adică intervalul 19-21).
Practica unui exerciţiu numit Tai-Chi-Chuan asigură pe lângă liniştire o mulţime de beneficii: relaxarea ritmică a muşchilor, circulaţia sanguina corectă la nivelul tuturor grupelor musculare, a articulaţiilor, precum şi la nivelul organelor interne, devenind mai sensibili, mai atenţi şi mai conştienţi cu se întâmplă în interiorul corpului nostru şi la poziţia (la propriu şi la figurat) pe care acesta o ocupă în natură.
Dacă la adulţi în acest moment al antrenamentului se pune problemă aşezării şi adâncirii, „scopul” urmărit la încheiere este „trezirea” în copii a unei atitudini apreciative faţă de antrenament.
cursant, MANOLACHE EDMON
NOTE:
[1] Aplicaţie de curs pe o situaţie reală, concretă.
[2] „Anul 1998 aduce în planurile sale de învăţământ karate-do-ul pe lista disciplinelor opţionale pentru studenţii Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi…. Cursul prezintă o mică parte din filozofia artelor marţiale (arta marţială e una singură – în cadrul ei sunt mai multe discipline, care la rândul lor cuprind diverse stiluri – n.a.) şi câteva forme de manifestare cristalizate în probele de concurs (kata şi kumite)”. Pentru referinţe vezi http://www.sport.uaic.ro/cercuri-studentesti.html?pg=c5 .
[3] În acest sens se impunea şi o evaluare diferenţiată.
[4] o posibilă definiţie a suportului spiritual aşa cum apare în cartea „Dezvoltarea interioară prin karate-do”, autor Florentin Loghin, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Sakura, Iaşi, 2000, p. 239:
„...Să luăm aminte cum: „Spiritul cade în golul abstractului, mai apoi golul abstractului cade în densul materiei”. Pitagora spunea: „Triada se află la baza universului iar monada este principiul său unic”. Suportul real al spiritului ni se impune firesc. „Spaţiul substanţial” intermediar propriu sufletului şi sălaş al acestuia, stă la baza compoziţiei suportului spiritului, aflîndu-se şi în compoziţia minţii omului. În acelaşi timp „acel ceva” propriu sufletului leagă trupul fizic şi psihismul acestuia, girînd viul şi dînd posibilitatea surprinderii vieţii. Cei vechi ştiau că sîngele este suportul sufletului şi, mai ştiau că spiritul şi corpul în atingere ducea la conflagrarea celui de-al doilea. Rolul jucat de suflet (frumoasa Psyhee), este astfel capital. O dată liant şi călăuză pentru corpul fizic, în acelaşi timp înfăşurător şi protector pentru Spirit. De aici vedem importanţa dialogului ce urmează să-l instituim cu trupul nostru, templu al lui Dumnezeu, pentru al evertua la rangul cuvenit, de suport indirect al spiritului. Cultivarea virtuţilor sufletului, alături de supunerea corpului fizic unui travaliu corect coordonat prin instrumentele aflate la dispoziţie ca gest, ritm, respiraţie, timp de execuţie, schemă, etc., ca şi adîncirea prin contemplare fără obiect (za-zen) a profunzimii minţii imateriale şi fără formă, asigură elevaţia corpului fizic către corpul de lumină din creştinism, sau omul de aur din atitudinea zen. Scoaterea corpului fizic şi agregatului său compozit de sub robia timpului cronologic şi evertuarea acestuia în spaţiul etern al sufletului - ca şi stare normală a conştiinţei -, produce modificări calitative în structura chimică, biologică, nucleo-neuropsihică a acestuia, apropiindu-l de „compoziţia” acelui ceva propriu sufletului. Numai în această calitate corpul fizic poate „primi” un Spirit în coborîre. Aşa gîndesc suportul spiritual, care de fapt este OM-ul autentic. Să reţinem: Actul mistic asigură ascensiunea, magia însă are gravitaţie, trage la pămînt. În Om-ul ajuns la înţelepciune, rugăciunea lucrează cu spor, şi toate cele trebuincioase „se adaugă”. Ca aspect „secundar”, un corp eliberat din „sclavie” prin reconsiderarea poziţiei lui, evertuat la rang de partener în dialogul cu contrapartea care-l ocupă şi-l foloseşte, are „singur” grijă de sănătatea lui, semnalînd partenerului apariţia zonelor slabe din structura sa. Acordîndu-i-se atenţia, şi aici folosesc poate un exemplu inferior situaţiei de faţă, se va comporta asemeni unui computer al unei maşini extrem de sofisticate, semnalizînd fiecare abatere de la „normal”. Adăugaţi acest aspect secundar ca argument la buna aşezare şi înţelegere a suportului spiritual.”
[5] nu în sensul de de-căzut.
[6] la adulţi mai intervin aşezarea şi adîncirea.
[7] „Felul în care sunt văzuţi profesorii de sport de către ceilalţi profesori este îngrijorător şi nemotivat şi, peste toate, nici nu se consideră că profesorul de sport predă după o programă. Tot o facultate am făcut, iar materia este foarte importantă”, explică Octavian Belu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport (ANS).
[8] Întreg acest demers de până acum nu vrea să scoată în evidenţă posibile carenţe ale sistemului educaţional, dimpotrivă, vrea să explice căutând cauze obiective, lipsa interesului pentru sănătatea copiilor şi pentru dezvoltarea lor armonioasă. Un copil în primul rând sănătos va putea face faţă exigenţelor învăţământului şcolar. Cum iarăşi aici nu se face un elogiu karate-do-ului ci asimilăm karate-do-ul oricărei practici care, atenţie, nu vine în contradicţie cu învăţământul şcolar ci tocmai în complementaritate.
[9] interpretarea care urmează nu este chiar originală. Pentru o expunere mai amănunţită facem trimitere la Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Rosamrin, Iaşi, 1996.
[10] Faţă de OMUL-VERDE, în haine de „lumină”.
[11] În spaţiul înţelepciunii nu există competiţie. La copii, mai mult ca la adulţi, atât reuşita cât şi eşecul, ca forme de manifestare ale performanţei într-o competiţie, lasă în urma lor tensiuni motivaţionale.
